Fericirea… între degradare, speranță și lucru manual

Luna noiembrie reflectă în mare parte culorile, stările și transformările ce caracterizează anotimpul toamnei. Copacii se îmbracă în haine roșii, galbene și violet, diminețile și serile se înăspresc iar ceața și întunericul se înfiripează tot mai mult în mersul normal al zilei. Câmpurile rămân goale, soarele își pierde din putere iar natura întreagă își spovedește propria slăbiciune aplecându-se înaintea propriului destin și așteptând, în liniște profundă, începuturile unei noi primăveri. Toamna este anotimpul în care se speră și se așteaptă învierea constatând degradarea și pierzarea.

Evanghelia din această primă zi a lunii noiembrie, ziua dedicată Tuturor sfinților și antemergătoare celei dedicate Tuturor răposaților, ni-l prezintă pe Isus abordând anumite situații paradoxale cu care, inevitabil, ne vom confrunta cu toții. Adesea, noi credem că fericirea nu este altceva decât răsplata eforturilor noastre, că este consecința de bine a inițiativelor și investițiilor pe care noi le facem precum și abilitatea sau norocul de a evita situațiile nedorite, de a ne eschiva de pericole, de boli, de moarte. Iată de ce, și noi creștinii, am ajuns să ne convingem de multe ori că propria fericire, că binele nostru, depinde numai și numai de noi și că dacă ceva nu ne-a ieșit așa cum trebuie este, evident, doar vina noastră.  

Predicând Fericirile, Isus ne scoate din mecanismul monden și bolnav de a asocia fericirea cu un premiu, de a considera binele ca pe o cucerire proprie și exclusivă. Este interesant faptul că, în evanghelia Fericirilor, Isus nu folosește termenul eudaimonia, adică termenul cel mai comun și intuitiv pentru a vorbi despre fericire, ci folosește adjectivul makarios, un cuvânt care vrea să indice mai ales modul de a aborda, de a trăi și de a ‘locui’ situațiile care dau buzna peste noi și nu atât rezultatul unei acțiuni sau al unei inițiative specifice.

În ochii lui Isus, posibilitatea fericirii se dă și atunci când ne găsim în situații evident nefavorabile!  De fapt, pentru Domnul, lipsa, durerea, nedreptatea și lacrimile nu sunt o expresie a unei vieți ratate… ci spațiul ales în care pot izvorî noi începuturi. Sunt locul în care poate deveni El însuși motivul bucuriei și al fericirii noastre.

Privirea lui Isus, spre deosebire de a noastră, pătrunde în tainele inimii și vede ceea ce ochiului omului ignoră. Astfel, clipele grele și de rău, situațiile de osândă din partea lumii sunt în ochii Lui un spațiu favorabil pentru a se dărui inimii noastre, pentru a umple și a alina întristarea vieții noastre, transformându-ne astfel în făuritori de pace și de bine pentru ceilalți.  

Sfinții, în general, dar și înaintașii, părinții sau îndrumătorii noștri ne-au lăsat o mărturie foarte grăitoare în acest sens. Mulți dintre ei, în situații vitrege, de sărăcie, de greu și de fel de fel de încercare, ne-au arătat că a gusta din fericire nu înseamnă a ne apăra sau a ne baricada în buncărul propriilor siguranțe ci în capacitatea de a spera, de a aștepta și de a invoca o nouă primăvară, adică în puterea de a ridica capul spre cer implorând de la Domnul bucurie și speranță în clipele de tristețe și de greu.

Lecturile și Evanghelia zilei: http://ercis.ro/liturgie/lecturi2020.asp?ziuac=1&lunac=11